Cea mai des intalnita intrebare pe care credinciosii o adreseaza ateilor este: „Dar daca Dumnezeu ti-ar aparea brusc in fata? Chiar si atunci ai refuza sa crezi in el?” Aceasta provocare, aparent simpla, ascunde de fapt o sumedenie de presupuneri problematice si rationamente eronate. Hai sa descompunem acest argument si sa vedem de ce e complet rupt de realitate.
In primul rand, trebuie sa intelegem ca aceasta situatie ipotetica nu e deloc noua. De-a lungul istoriei, au existat numerosi indivizi care au pretins ca sunt incarnatii divine sau profeti trimisi de divinitate. Și ghici ce? De cele mai multe ori nu ateii au fost cei care i-au respins, ci chiar credinciosii ferventi! Asta ne arata cat de ipocrita e intreaga premisa a argumentului.
Ipocrizia credinciosilor: cine sunt adevaratii sceptici?
Gandeste-te putin. Daca maine ar aparea un tip pe strada care ar pretinde ca e Iisus intors pe Pamant, cine crezi ca l-ar lua mai in serios – un ateu sau un crestin devotat? Exact, ateul ar fi probabil mai deschis sa-l asculte, in timp ce credinciosul l-ar acuza instant de blasfemie.
Istoria ne arata ca tocmai liderii religiosi au fost cei care au respins si persecutat pe oricine pretindea ca are o conexiune speciala cu divinitatea. Ei i-au etichetat drept eretici si sectanti, condamnandu-i la moarte sau exil. Asta pentru ca orice nou profet reprezenta o amenintare la puterea si influenta lor.
Sa ne amintim ca si primii crestini au fost considerati atei si sectanti de catre evreii si romanii din vremea lor. Abia cand crestinismul a devenit util politic pentru Imperiul Roman a fost acceptat ca religie oficiala. Deci toata chestia asta cu „acceptarea lui Dumnezeu daca ar aparea” e o tampenie sfruntata.
Testul suprem al credintei: Esti pregatit sa-l accepti pe Dumnezeu sub orice forma?
Daca un credincios iti pune vreodata intrebarea asta idioata, intoarce-o impotriva lui:
„Uite ce e, bai Gigi, eu sunt de fapt Dumnezeul tau. M-am deghizat in forma asta umila ca sa-ti testez credinta. Ma crezi?”
Garantat ca tipul o sa rada si o sa te ia peste picior. Dar stai asa… asta nu inseamna ca de fapt el nu crede in atotputernicia lui Dumnezeu? Ca-i limiteaza puterea de a lua orice forma? Ce fel de credincios e asta ma?
In capul lui, daca Dumnezeu ar vrea sa se arate, ar trebui sa pluteasca pe un nor, imbracat in roba alba si sa faca tot felul de minuni si scamatorii. Altfel, credinciosul l-ar trimite la plimbare. Fara trucuri magice, gata, nu mai crede in el. Pai ce credinta e asta?
Dublul standard: De ce crezi in Dumnezeu dar nu in Mos Craciun?
Hai sa ducem argumentul si mai departe. Intreaba credinciosul:
„Bai, dar daca ti-ar aparea Mos Craciun in carne si oase in fata ta, ai crede in el?”
Normal ca o sa zica nu. Chiar daca l-ar vedea si atinge pe Mosu’, tot ar crede ca e un tip costumat. Pai si atunci cu ce e mai breaz decat un ateu?
„Aha, deci ai crede doar daca Mosu’ ar incepe sa te inghete cu puterile lui magice, nu? Fara minuni nu merge, ai?”
Vedem cum de fapt credinciosul are nevoie de aceleasi dovezi palpabile ca si ateul. Fara „minuni” si evenimente supranaturale, nici el nu crede nimic. Doar ca „minunile” din religiile existente sunt doar povesti neverificabile din trecut. Convenabil, nu?
Testul suprem: Ce-ai face daca ti-ar aparea alt zeu?
Sa mergem si mai departe cu acest rationament. Ce-ar face un crestin daca i-ar aparea brusc Buddha sau Allah in fata, facand minuni?
Și-ar schimba instant religia? Ma indoiesc. Probabil ar considera ca e vorba de o inselatorie sau de diavol care incearca sa-l ispiteasca.
Pai si atunci cu ce e mai bun decat un ateu? Doar pentru ca nu crede intr-un zeu in minus?
Adevarul e ca singurul motiv pentru care ar accepta aparitiile „divine” ar fi frica. Frica de iad, de pedeapsa divina. Nu e vorba de credinta adevarata, ci de instinctul de supravietuire.
Adevarata fata a credintei: frica si superstitie
Și aici ajungem la miezul problemei. Toata aceasta „credinta” nu e de fapt decat frica. Frica ii face pe oameni sa creada in basme si povesti cu zane. Pentru ca intreaga lor religie e construita pe frica si pe promisiunea unor „minuni” care nu se intampla niciodata.
E mult mai usor sa accepti niste povesti neverificabile din trecut decat sa te confrunti cu realitatea dura a unui univers indiferent. E mai comod sa crezi ca exista un tatic magic in cer care are grija de tine, decat sa accepti ca suntem singuri in fata haosului cosmic.
Dar asta nu schimba cu nimic realitatea. Oricat de mult si-ar dori credinciosii sa apara Dumnezeu in fata lor, nu se va intampla niciodata. Pentru ca nu exista. E doar o poveste pe care si-o spun oamenii ca sa se simta mai bine.
Concluzie: Gandeste critic, nu te lasa pacalit
Asadar, data viitoare cand un credincios incearca sa te puna in incurcatura cu intrebarea aia stupida „Dar daca ti-ar aparea Dumnezeu in fata?”, raspunde-i cu propriile lui argumente. Arata-i ipocrizia si contradictiile din gandirea lui.
Pentru ca adevarul e ca nimeni, nici macar cel mai fervent credincios, nu ar accepta oricum o aparitie divina fara dovezi concrete. Diferenta e ca ateii sunt onesti in privinta asta, in timp ce credinciosii se mint singuri.
Asa ca gandeste critic, pune intrebari incomode si nu te lasa pacalit de sofisme ieftine. Realitatea e mult mai interesanta si plina de minuni decat orice poveste cu zei si demoni.
Daca ti-a placut acest articol, te invit sa il distribui si prietenilor tai. Lasa un comentariu mai jos cu parerea ta despre acest subiect controversat. Sunt curios sa aflu si alte perspective!
Sursa imaginii: Unsplash
Subiecte abordate in articol: Ateism, Religie, Gandire critica, Argumente filozofice
Bazat pe o analiza profunda a realitatii obiective si pe argumente solide de logica.
