În realitate, diferența nu este atât de mare. Pentru 90% din viața noastră, această diferență nici măcar nu există. Dar restul de 10% devin aproape o barieră de netrecut. De fapt, cu ideile absurde este întotdeauna așa.
Haideți să luăm două exemple. Pe de o parte – eu, ca persoană clar și fără echivoc necredincioasă. Și un credincios – dintre aceia care îmi scriu că sunt… um… rău. Din păcate, nu pot cita expresiile lor, deoarece algoritmii google vor bloca imediat articolul.
Ce ne diferențiază cu adevărat?
Să începem din nou cu definițiile.
Credința – recunoașterea a ceva ca fiind adevărat, indiferent de bazele logice și factuale. În principal datorită atitudinii față de obiectul credinței.
Aceasta este definiția credinței pe care o folosesc. Și dacă citiți cuvântul „credință” în articolele mele – la asta mă refer.
Adevărul este că în viața noastră, ca atare, nu există atât de multă credință. Cu toții tindem să avem, dacă nu factuale, măcar temeiuri logice pentru acțiunile noastre.
Traversăm strada la verde. Așteptăm autobuzul conform orarului. Ne uităm la prețuri în magazin – așteptându-ne ca suma exactă a produselor cumpărate să fie trecută pe bon.
Ne așteptăm să primim ajutor de la un prieten, nu de la un străin. Așteptăm fidelitate de la soție, nu de la o dragoste pierdută din școală acum 30 de ani. Ne așteptăm la un salariu pentru munca făcută, nu pentru cea nefăcută.
Ei bine… există nuanțe personale peste tot, dar de obicei încercăm să avem temeiuri pentru acțiunile importante pentru noi. Ceea ce este logic și de înțeles.
Și în această privință, eu și credinciosul suntem absolut identici. Putem fi mai inteligenți sau mai puțin inteligenți în anumite probleme, putem ști mai mult sau mai puțin. Dar tindem să înțelegem în mod credibil rezultatele acțiunilor noastre.
Unde apare prăpastia dintre noi?
Diferența constă în faptul că credinciosul are zone în viziunea sa despre lume unde acest mecanism se rupe. Și se rupe într-un mod extrem de sofisticat.
Foarte puțini credincioși sunt cu adevărat dispuși să își asume riscuri, să facă ceva care ar putea provoca dezaprobare socială conform credinței lor.
99% dintre comentatorii care mă insultă pe social media nu ar risca să-mi spună asta în față. Dar să scrie, fiind anonimi, că autorul e prost – asta e ușor.
Dar asta nu înseamnă că gândirea nu este distrusă. Pur și simplu, reflexele primare preiau controlul când rațiunea este inactivă.
Iar ea este inactivă, sau mai bine zis ocupată cu o muncă extrem de dificilă dar lipsită de sens – încearcă să justifice afirmații în mod clar false. Deoarece, sub influența emoțiilor, autorității sau interesului personal, le-a acceptat ca adevăr. Fără nicio bază.
În gândirea credinciosului există „zone moarte” – întrebări, fapte, aspecte despre care evită cu grijă să se gândească. Pentru că dacă ar începe – și-ar pierde imediat credința.
Iar credința este foarte plăcută.
Dependența de credință
În primul rând, pur biologic – pentru reducerea sarcinii asupra creierului, credinciosul primește o recompensă sub formă de canabionoizi endogeni. Da, da, credința și „jointul” sunt același lucru.
Aceasta ajută la depășirea dificultăților, la o mai bună tolerare a necazurilor și stresului. Te face să te simți mai bine.
Iar când nivelul canabionoizilor endogeni scade – când ceva zdruncină credința și te forțează să te gândești – apare melancolia, frica, nervozitatea. Pe scurt, o abstinență normală.
În al doilea rând, componenta socială. Deoarece credinciosul nu există prea des de unul singur – el este membru al unei comunități, parohii sau grup de credincioși.
Apare o identitate pe care îți este frică să o pierzi. Să rupi legăturile obișnuite. Să provoci dezaprobarea sau condamnarea directă a unui grup important pentru tine. Pentru noi, ca animale sociale, acest lucru este foarte, foarte înfricoșător.
Așa că rezultatul este – omul își schimbă rațiunea (doar parțial) pe o „doză” constantă și companie.
Da, da. Practic, ca alcoolicii din spatele garajelor. Și la ei se formează zone moarte în creier din neuroni morți. La credincios, astfel de zone se formează în gândire. La început.
Efectele pe termen lung ale credinței oarbe
Deoarece creierul nostru se schimbă constant, creând și distrugând conexiuni neuronale – cu timpul problema devine fizică. Conexiunile s-au destrămat, și pentru că nu există presiune asupra lor – nu se formează altele noi.
Și omul începe să-și piardă gândirea critică. Dacă persoana este angajată în muncă intelectuală, chiar și în activitate științifică – de regulă reușește să țină acest proces sub control.
Credința rămâne credință, iar știința – știință. În știință, fiecare om de știință este un ateu absolut. Nu caută voința lui Dumnezeu, nu se bazează pe puterea rugăciunii, nu caută revelații în cărți sfinte. El caută fapte verificabile.
Iar când ajunge acasă, poate să-și ia „doza” de credință și chiar să se roage. Și totuși, majoritatea oamenilor de știință, dacă cred – cred mai degrabă într-o forță abstractă și o Inteligență Universală, decât într-un personaj literar specific.
Dar dacă nu există o astfel de presiune – din păcate, gândirea critică poate începe să cedeze poziții în continuare. Formând „zone moarte” tot mai mari în gândire.
Și asta nu înseamnă doar pierderea raționalității în domenii specifice de activitate. Din păcate, înseamnă și o mai mare implicare a sistemului limbic în proces. Adică a reacțiilor noastre instinctiv-hormonale. Animalitatea, pe scurt.
Paradoxul religiei în societate
Cu toate consecințele neplăcute ale acestui fenomen. Este, dintr-o anumită perspectivă, o minciună genială în nerușinarea sa.
O instituție socială care deteriorează starea morală a societății, provoacă conflicte, încurajează cele mai rele manifestări ale omului – este declarată apărătoare a societății și garantul valorilor morale.
Dar… noi bem Coca-Cola, care nu potolește setea, ci doar o intensifică.
De fapt, unul dintre scopurile articolelor mele este să vorbesc direct despre un fenomen precum religia. Nu despre ce spun credincioșii despre ei înșiși, ci despre ceea ce reprezintă ea în realitate.
Și când spun „religie” – mă refer în primul rând la religiile abrahamice. Creștinism, islam și iudaism. Pentru că la baza lor se află credința.
Da, exact asta – recunoașterea fără temeiuri. Grecul avea motive să creadă în Zeus – vedea fulgerul. Avea motive să creadă în Asclepios – vedea că anumite acțiuni duc la vindecarea bolilor.
Evoluția religiei și impactul ei asupra cunoașterii
Cât timp zeii au fost parte din lume – omul, încercând să le înțeleagă voința, studia lumea. Acumula cunoștințe. Distingea ce funcționează de ce nu funcționează. Da – existau multe locuri pentru erori, manipulări și înșelăciuni evidente, dar exista și un moment clar pozitiv.
Șamanul într-un trib de vânători – este memoria tribului. Experiența acumulată, transmisă din generație în generație, permițând supraviețuirea eficientă. Nu exista surplus de resurse.
Templul păgân – un centru de cercetare, pe cât era posibil în acele timpuri. Unde puteau observa stelele, studia medicamente și otrăvuri, chiar încerca să prezică vremea. Oracolul din Delphi – un centru politic important, care controla situația în cea mai mare parte a Greciei antice.
Dar de când Dumnezeu a devenit transcendent, când a fost scos în afara lumii – au rămas doar fantezii infinite. Pe care creierul nostru le acceptă la fel de bucuros ca pe un serial interesant și colorat.
Ce va alege omul – să se uite la un serial toată ziua sau să învețe lucruri noi toată ziua? Da, există excepții, dar cel mai adesea – prima variantă. Este mai simplu și mai biologic. Impresii ieftine, experiență ieftină – care în realitate nu se aplică nicăieri.
Credința ca etapă de dezvoltare
Și da. Nu neg credința ca o etapă importantă a socializării primare. Copilul crede părinților – este o reacție instinctivă. Nu are experiență și o dobândește. La fel, instinctiv tinde spre sânul mamei și își face nevoile în scutece.
Dar când un adult își murdărește scutecele și tinde spre sânul mamei… ceva a mers evident greșit.
Te invit să împărtășești acest articol cu prietenii tăi care ar putea aprecia o perspectivă diferită asupra credinței și rațiunii. O dezbatere deschisă și onestă este primul pas spre înțelegere.
Sursa imaginii: Unsplash
Etichete: credință, rațiune, gândire critică, religie, psihologie, societate
