Când ne uităm la o hartă convențională a lumii, Nordul este întotdeauna în partea de sus, iar Sudul în partea de jos. Acesta este modul în care regiunile precum America de Nord, Europa și Rusia ocupă partea superioară a imaginii, în timp ce Polul Nord se află deasupra acestor țări. Mai jos, găsim America de Sud, Australia și Antarctica. Dar de ce este instalată această convenție pentru orientarea cardinală pe hărți? Este mult mai mult decât o simplă opțiune estetică. Istorici și cartografi au suprapus mai multe motive diferite ce au evoluat de-a lungul timpului. Vom explora această temă fascinantă, investigatorii relevând originea acestor convenții pe baza faptelor istorice.
Nordul este întotdeauna în partea de sus a hărților și există motive întemeiate pentru asta. Această convenție este rezultatul mai multor ere influențate de factori geografici, religioși și culturali.
Cum au orientat diverse culturi hărțile de-a lungul timpului?
În epocile antice, hărțile arătau departe de cum le știm noi astăzi. De exemplu, în Antichitatea egipteană, sudul era desenat în vârf datorită râului Nil, aceasta fiind o sursă crucială de apă dulce. Întreaga economie a Egiptului antică depindea de acest râu, conferindu-i locul „de sus” pe hărțile timpului. Harta Papirusului din Torino servește ca un exemplu elocvent, una dintre cele mai vechi hărți topografice cunoscute până astăzi.
În timpul Europei medievale, cartografii situau adesea estul în vârf din motive religioase, deoarece Ierusalimul era perceput la acea vreme ca fiind centrul lumii creștine. Caracteristica specială a răsăritului soarelui conferă estului un statut simbolic, indicând noul început al vieții. Limba engleză reflectă acest fapt, termenul „orient” având origini latine în „oriens”, ceea ce se traduce prin „est”.
Exemple din lumea islamică și asiatică
În Islam, datorită amplasării geografice a țărilor musulmane față de Mecca, hărțile plasau adesea sudul în partea de sus. Harta lui Muhammad al-Idrisi din 1154 este una dintre cele mai celebre exemple de astfel de hărți. Pe de altă parte, civilizațiile din China și Babilon utilizau o tradiție cartografică în care nordul era cel mai adesea în vârf. Aici, factorii politici ar fi putut influența această convenție, deoarece regiunile nordice dețineau un rol dominant în guvernare.
De ce nordul a devenit direcția „de sus”?
Așadar, cum am ajuns la standardizarea hărților cu nordul în vârf? Navigația este un aspect crucial în această poveste. În timpul Epocii Descoperirilor, navigația a devenit impresionant de precisă datorită Stelei Polare, care se afla mereu în nord. Afirmația că această stea a determinat cartografierea actuală poate să nu fie suficient de certă, dar a jucat un rol în preferințele navigatorilor.
În secolele XVII și XVIII, accesibilitatea și popularitatea busolei au contribuit, de asemenea, la această orientare nordică, deși busolele chineze din mileniul I î.Hr. erau denumite „arătătoare spre sud”, indicând importanța direcțională evidentă din alte perspective culturale.
Un moment crucial a sosit în istoria cartografiei prin harta proiecției Mercator în 1569, creată de Gerardus Mercator. Această proiecție orientată spre nord a fost excelentă pentru navigație și a devenit rapid standardul hărților mondiale. Această alegere poate fi pur economică și practică, având în vedere activitatea multiplă a navigatorilor europeni.
De ce a rămas consacrată această tradiție?
Chiar și după adoptarea hărților orientate spre nord, diverse regiuni au optat pentru alternative. În Australia și Noua Zeelandă, de exemplu, există hărți care plasează sudul în partea de sus. Această abordare oferă o altă percepție asupra lumii, subliniind rolul emisferei sudice.
În context modern, semnificația și aplicabilitatea orientării nordice devin tot mai flexibile. Hărțile GPS și aplicațiile digitale permit dinamism orientativ, conform nevoilor utilizatorului. Google Maps reprezintă un exemplu unde direcția hărții poate fi modificată după bunul plac.
În spațiu, conceptele „de sus” și „de jos” devin neimportante, întrucât în absența gravitației, aceste repere nu există. Totuși, NASA a publicat celebra fotografie „Blue Marble” a Pământului în 1972, cu Antarctica poziționată la bază, pentru a se conforma percepțiilor umane convenționale.
Astfel, standardizarea hărților pe care nordul este orientat spre partea de sus este mai mult o tradiție decât o necesitate funcțională, influențată de factori istorici, navigaționali și culturali. Pe măsură ce tehnologiile moderne se dezvoltă, regulile și convențiile se flexibilizează și, cine știe, poate viitorul ne va aduce o cu totul altă perspectivă de reprezentare a lumii pe hărți.
i Ai găsit interesant această privire asupra cartografiei? Distribuie articolul prietenilor tăi pentru a descoperi și ei aceste detalii fascinante!
Sursa imaginii: Unsplash
