Deșertul este locul unde apa decide totul. Fără ea nu poți supraviețui, nu poți construi orașe, nu poți hrăni oamenii. Și dacă crezi că cele mai aride regiuni ale Pământului sunt fără speranță, amintește-ți de Libia – țara care a reușit cândva să rezolve această problemă printr-un proiect de amploare.
Locuitorii Africii de Nord îl numeau A Opta Minune a Lumii. Și nu e de mirare. Un fluviu abundent în mijlocul nisipurilor lipsite de viață este într-adevăr miraculos. Și absolut necesar pentru existență.
În această regiune, ploaia este atât de rară încât, dacă în Libia ar fi existat tradiția de a o nota în calendar, în unele zone ar fi fost suficientă o singură foaie de hârtie pentru un secol întreg.
Și deodată – un fluviu. Nu unul natural, ci creat de mâna omului. Mii de kilometri de conducte, tone de beton armat și miliarde de dolari – toate pentru ca deșertul să devină verde.
Nu este un scenariu de science-fiction. Este Marele Fluviu Artificial al Libiei – proiectul lansat de Muammar Gaddafi.
Și existau motive întemeiate: acesta a schimbat cu adevărat fața țării, furnizând apă orașelor, câmpurilor și milioanelor de oameni. Dar ce s-a întâmplat cu el după moartea creatorului său?
Căutau petrol, dar au găsit apă
În 1953, geologii explorau sudul Libiei în căutare de petrol. Dar sub straturile groase de nisip îi aștepta o cu totul altă comoară – un rezervor subteran uriaș de apă dulce. Nimeni nu se aștepta să găsească așa ceva sub Sahara!
Acestea erau rezerve de apă formate în perioada când Africa de Nord era înfloritoare.
Straturile acvifere subterane străvechi s-au format într-o perioadă cuprinsă între 38.000 și 14.000 de ani în urmă. Ele s-au acumulat în timpul unor perioade climatice mai umede.
Volumul de apă descoperit ar fi fost suficient pentru a acoperi teritoriul unei țări precum Germania cu un strat de apă de aproximativ 100 de metri adâncime.
Totuși, exista o problemă – aducerea acestei ape la suprafață și transportarea ei către zonele locuite era o sarcină comparabilă ca efort cu construirea unui megalopolis.
Mult timp, această comoară acvatică a rămas doar un fapt interesant.
Gaddafi a venit la putere în 1969 și a înțeles rapid: această resursă putea transforma Libia dintr-un stat deșertic într-o țară agricolă înfloritoare. Și s-a apucat de un proiect grandios care a schimbat pentru totdeauna fața țării.
Gaddafi a spus: „Proiectul va face deșertul verde, ca steagul Jamahiriei libiene”
Apele Saharei (sună ca un oximoron, dar așa este!) urmau să revigoreze Libia. Proiectul a primit numele de „Marele Fluviu Artificial” și a devenit cea mai amplă construcție de irigații din istoria omenirii.
Au fost construiți 4000 de kilometri de conducte. Comparați: Volga are 3694 km!
Ca lungime, depășea multe fluvii europene. În ceea ce privește volumul de apă, desigur că era de aproape o mie de ori mai mic decât Volga. Dar pentru un stat deșertic, aceasta reprezenta un progres uriaș. Amintiți-vă că primele civilizații umane au apărut tocmai pe malurile unor astfel de râuri!
Ideea principală a proiectului era să extragă apa din patru bazine subterane și să o transporte printr-o rețea de conducte către coasta de nord, dens populată. Pentru aceasta, au fost forate peste 1300 de puțuri, unele coborând până la 500 de metri sub pământ.
Zilnic, fluviul putea furniza 6,5 milioane de metri cubi de apă. Aceasta era suficient chiar și pentru a transforma zonele deșertice în terenuri fertile. Gaddafi visa la câmpuri verzi și oaze capabile să hrănească întreaga țară.
Proiectul a costat Libia aproape 30 de miliarde de dolari. Mai mult, nu au fost invitați coinvestitori din străinătate – totul a fost construit pe seama resurselor Libiei.
Când proiectul a început să funcționeze, Libia s-a schimbat.
Sute de mii de oameni au primit pentru prima dată apă direct din robinet. În țara unde obținerea apei era anterior o muncă epuizantă, acest lucru a devenit o adevărată revoluție.
Deșertul a înverzit. Datorită Marelui Fluviu Artificial, suprafețele de teren irigate au crescut la 160.000 de hectare. Acest lucru a permis țării să depindă mai puțin de importurile de alimente. Se plănuia dublarea suprafeței terenurilor.
În Libia au început să se cultive intensiv grâu, ovăz, porumb și orz.
Noi așezări. De-a lungul conductelor au început să se construiască case, ferme, infrastructură. Oamenii se mutau din orașe în zonele rurale, pentru că acum acolo exista apă.
Economia. Prețul apei pentru fermieri era de 0,62 dolari pe metru cub – mai puțin decât în majoritatea celorlalte țări. Toate acestea au stimulat agricultura. Libia a reușit să se aprovizioneze singură cu alimente și să devină mai puțin dependentă de importuri.
Proiectul făcea parte din politica socială a lui Gaddafi, al cărei scop era redistribuirea veniturilor din petrol către populație.
Din punct de vedere tehnologic, proiectul a reușit să coexiste armonios cu natura, fără a o distruge.
- Fluviul aproape că nu necesita pompe. Apa curgea gravitațional, ceea ce minimiza consumul de energie.
- Albia era solidă. Pentru construcția sa, în orașul El-Bureiqa a fost ridicată o întreagă fabrică care producea conducte gigantice de beton cu diametrul de până la patru metri.
- Putea exista secole întregi… Dacă nu ar fi existat un „dar”.
Cine a ucis Marele Fluviu Artificial
În 2011, Marele Fluviu Artificial s-a aflat în epicentrul războiului. Când au început loviturile NATO asupra Libiei, sub bombardamente a căzut nu doar infrastructura militară, ci și fluviul însuși. Fabrica de producere a conductelor a fost distrusă de atacurile aeriene.
Acest lucru a pus în pericol viitorul proiectului: conductele nu mai puteau fi reparate sau înlocuite, ceea ce însemna că sistemul se deteriora treptat.
Îmi amintesc retorica occidentală din acea perioadă. Cum libienii erau convinși că răsturnarea „dictatorului lor Gaddafi” era necesară chiar pentru binele lor.
Și existau multe alte astfel de „binefaceri” pe lângă distrugerea fluviului.
Dar distrugerile provocate de bombe nu au fost cel mai grav lucru. Războiul civil care a cuprins țara după moartea lui Gaddafi a făcut imposibilă întreținerea tehnică a sistemului. Rețeaua de apă a ajuns în mâinile militanților, multe stații de pompare și puțuri s-au deteriorat.
Astăzi, proiectul care cândva aproviziona cu apă 70% din populația Libiei se află în criză. În orașe se resimte din nou lipsa apei, iar agricultura, care prospera în urmă cu doar 15 ani, este în declin.
Din cauza haosului din țară, nu există nici reparații, nici control. Unele zone primesc apă neregulat, iar altele nu primesc deloc. Oamenii au început din nou să folosească cisterne și puțuri, ca în secolele trecute.
Se poate salva fluviul?
Teoretic – da. Practic – aproape imposibil.
Rezerva din bazinele subterane încă există. Apa este extrasă din stratul acvifer nubian – cel mai mare rezervor subteran de apă dulce, care acoperă și Egiptul, Ciadul și Sudanul. Nu se va termina într-un an, deși experții avertizează: este o resursă neregenerabilă, care se va epuiza în aproximativ 60-100 de ani.
Proiectul Marelui Fluviu Artificial poate fi restaurat din punct de vedere tehnic. Dar cine se va ocupa de asta?
După căderea lui Gaddafi, Libia s-a fragmentat efectiv în mai multe părți, controlate de diferite grupări. Infrastructura se degradează, iar orice încercare de a o restaura se confruntă cu dezacorduri politice și corupție.
Fluviul care era cândva considerat un simbol al independenței și puterii s-a transformat astăzi într-o fantomă. O rețea gigantică, dar inutilă de conducte se întinde prin Sahara și în multe locuri a secat.
Cândva, civilizațiile antice creau oaze și canale de irigații care dădeau viață unor popoare întregi. Marele Fluviu Artificial era versiunea modernă a acestui miracol.
Această poveste ne amintește că tehnologiile în sine nu sunt nimic fără oamenii care le pot întreține. Iar factorul uman poate juca nu doar în favoare, ci și împotrivă.
Astăzi, Marele Fluviu Artificial este un monument nu al puterii inginerești, ci al modului în care realizările umane pot fi distruse cu ușurință de conflicte politice.
Libia a demonstrat că proiectele de infrastructură masive pot transforma radical o țară. Dar a demonstrat și cât de fragile pot fi aceste realizări în fața instabilității politice și a conflictelor.
Lecția Marelui Fluviu Artificial este una pe care multe națiuni ar trebui să o învețe: resursele naturale – fie că e vorba de petrol sau apă – sunt valoroase doar dacă există stabilitatea politică necesară pentru a le gestiona corespunzător.
Pentru locuitorii Libiei, amintirea vremurilor când apa curgea liber prin conductele Saharei este acum la fel de îndepărtată ca și istoria vechilor civilizații care au înflorit cândva pe aceste pământuri. Dar, spre deosebire de acestea, Marele Fluviu Artificial nu a dispărut din cauza schimbărilor climatice sau a epuizării resurselor, ci din cauza unor decizii umane.
Apa continuă să existe sub nisipurile Saharei, așteptând să fie din nou extrasă. Rămâne de văzut dacă Libia va reuși vreodată să reconstruiască sistemul care a făcut posibil acest miracol modern.
Dacă v-a interesat acest articol despre unul dintre cele mai ambițioase proiecte de inginerie din istoria recentă, vă invităm să îl împărtășiți cu prietenii și să aflați mai multe despre alte mari proiecte de infrastructură care au schimbat fața unor țări.
Sursa imaginii: Getty Images
Etichete: Libia, Gaddafi, Marele Fluviu Artificial, Sahara, inginerie hidraulică, infrastructură, resurse de apă
